Domnisoara Halep

S-a intamplat! Halep are un Grand Slam castigat. Tocmai pe tura mea la protv. Si acum ce facem? Pentru ca eu alte finale nu mai urmaresc. Imi ajung cele 4 de pana acum. La finala cu Sharapova din 2014 m-am certat cu toata lumea care o vedea pe Halep iesita din istorie pe usa din spate. Daca este sa ne amintim, exista o sportiva care promitea mult si care a debutat in tenisul de performanta in acelasi timp ca romanca noastra. Toata lumea o vedea viitorul numar 1, toata lumea ii dadea sanse, dar s-a stins usor, usor. Vorbesc de Eugenie Bouchard. Ce s-a intamplat? Cred ca totul tine de vointa. Halep aduce putin cu Hugh Glass, personajul din The Revenant. Umilita de Adidas, care a lasat-o fara echipament sportiv la Aus Open, ironizata de Na Li (care in 2014 spunea urmatoarele: „fata asta nu poate castiga un GM”), dispretuita de unii romani nejucatori de orice sport si amagita de organizatorii de anul acesta de la Roland Garros care au pus-o sa joace pe diverse terenuri secundare (gen Terenul 18). Toate acestea trebuiau sa o doboare. In finala era condusa cu 6-4, 2-0. Atunci ceva s-a intamplat. Exact ca Superman trezit din somnul de veci, asa si Halep a tresarit si a inceput sa joace tenisul perfect. L-am lasat pe Hugh Glass in urma si pe Tiriac in loja lui, asa cum este indicat. Halep isi revenise. Primul Grand Slam castigat alaturi de Nike. Sa ne bucuram de acest moment, dar nu prea mult. Vor urma si alte finale. Stati linistiti, presiunea va fi aceeasi.

Reclame

Shape of no water

Aseara am vazut filmul care a castigat Oscarul de anul acesta. The Shape of water. Am incercat sa ma las purtat de povestea de dragoste. M-am straduit. Mi-am spus, oricine poate iubi pe oricine. Avem doar o viata si trebuie sa fim ceea ce ne place. Dar, cu doua seri in urma vazusem Cold Skin (2017) in regia lui Xavier Gens, si realizasem un lucru. Nu poti iubi ceea ce nu e uman. Este ireal sa faci un film despre iubirea dintre un om si o reptila. La fel de ireal este sa povestesti in film despre cum au facut ei dragoste. Desigur, este un film. Asa cum si Doug Jones este Saru in Star Trek, asa si eu m-am simtit Captain Kirk intr-un film de Sergiu Nicolaescu. Cumva, nu mi-am gasit locul linistit in peisaj. Actiunea din The Shape of water pare desprinsa dintr-o carte de bucate. Nu are emotie. Stiu, exista drama. Dar pana si ea nu atinge nici macar 3% din suferinta lui Midred din Three Billboards outside Ebbing, Missouri. Acolo macar intelegi tot tabloul. Repet, am avut vointa. Am baut putina Coca-Cola inainte si o bucata de turta dulce. M-am simtit pregatit pentru ceea ce ar fi urmat. Citisem articole negative despre film si ma gandeam ca nu poate fi adevarat. Filmul a inceput pe o muzica ce aducea cu Le fabuleux destin d’Amelie Poulain (2001). Apoi incep stereotipurile despre care auzisem. Si totul pare apa de ploaie, la un doc dintr-un port din Canada. Singurul sentiment pe care l-am simtit privind acest film a fost legat de singuratate. Guillermo del Toro, regizorul care s-a ocupat si de Hellboy, a confundat acest sentiment cu disperarea. Altfel, va rog sa evitati acest film in zilele ploioase.

13 – 14 cu Andrei

Eram in anul 2000, luna februarie. Tocmai mă certasem rău cu tata și am plecat de acasă. Definitiv. Aveam 20 de ani și viața era o necunoscută pentru mine. Am stat câteva luni la nașa mea, pentru ca apoi să locuiesc într-un apartament frumos. Singur. Am sintetizat în câteva fraze cea mai grea perioadă din viața mea. Eram un tânăr, student la Jurnalistică, care încerca să nu cadă în păcatul disperării. Aveam părul lung și ascultam Led Zeppelin, The Doors și Deep Purple. Nu prea aveam o idee clară despre viitorul meu dar îmi doream să fiu un ziarist de succes. În tot haosul mutării, cu un nou cămin și gânduri confuze, a existat un punct de evadare. Era o emisiune la radio pe care mi-au recomandat-o colegii de facultate. 60 de minute, de luni până vineri, la ProFm. 13-14 cu Andrei Gheorghe. Limbajul, spiritul dezinvolt al lui Andrei le consideram un lucru cool. Aproape 1 oră intram în lumea expusă de Gheorghe și mă pierdeam în ascultare. Îmi permiteam să mă las sedus de radio și visam să lucrez acolo. Mai târziu aveam să devin și DJ (pentru câteva seri, într-un club din Ungaria). Îi înțelegeam aroganța lui Gheorghe. Era cel mai bun la momentul acela. Poate exagera când închidea cu ușurință unele telefoane primite în emisiune, dar așa te ținea mereu în priză. Era acolo și nimic nu-l putea doborî. Apoi, m-am îndrăgostit și lumea, din nou, s-a schimbat pentru mine. Andrei Gheorghe mi-a rămas în minte ca fiind acel om rebel, fără teamăt și cu o îndrăzneală demnă de un jurnalist. Îmi pare rău că ai plecat așa repede.

 

Nostalgie

Exista cuvinte, sunete, momente care iti aduc aminte de copilarie. Am auzit o melodie la radio care m-a dus cu gandul la bunicii mei. Ei nu mai sunt de peste 20 de ani. Totusi, cei doi bunici din partea mamei au lasat o puternica amprenta in viata mea. Poate intr-o zi am sa spun mai multe. Revenind la muzica, era vorba de ”Oameni” cu Aurelian Andreescu. Textul este scris de Marius Teicu, favoritul bunicii. Haios si poate ciudat, am tinut minte acest amanunt. Stiu ca ascultam muzica cu ea la un radio Gloria. Era in dormitor. Totul se intampla in anul 1988. Cred ca si voi aveti asemenea amintiri incredibile (sau o memorie vizuala de invidiat). Ascultand melodia mi-am imaginat toata atmosfera de atunci. Amintiri frumoase si calde, daca pot spune asa. De ceva timp am devenit nostalgic. Si cum sa nu devin, cand de 14 luni sunt tata. Am devenit si mai scurt la scris si blogging. Scriu aceste ganduri pentru ca emotia a fost destul de puternica. Ma surprinde ca intr-un fel imi e dor de acele zile. Copil fiind, imi placea la nebunie muzica. Bunicul chiar mi-a daruit in ’95 o chitara. Da, eu trebuia sa cant pe o scena. In schimb, scriu.

La IKEA

Etichete

, , , ,

Sambata am fost la IKEA. Aglomeratie, va imaginati. La etaj am cautat mobila de dormitor. Toate exponatele arata atat de familiar si nu ai cum sa nu iubesti modul in care sunt aranjate. Percep o strategie buna de marketing. Desigur, suedezii sunt atat de tipicari. S-au gandit la tot, inclusiv la mitocania unor romani. Dupa ce ne-am notat datele fiecarui produs, am hotarat sa mancam ceva. Recomand „paella” (orez cu fructe de mare) si prajitura „almondy”. Procedura de servit masa la restaurantul suedezilor: iei o tava, stai la coada, iti cumperi bunatatile, te asezi la o masa libera, mananci si apoi duci tava pe rafturile special amenajate. „La IKEA, faptul ca-ti strangi singur masa la sfarsit este unul dintre motivele pentru care ai platit mai putin de la inceput! In plus, personalul IKEA va avea mai mult timp sa te serveasca si sa gateasca!” Aceste cuvinte sunt scrise pe panourile din jur. Desigur, in realitate nu se intampla asa ceva. Exista si romani ignoranti. Dupa ce am platit mancarea, am asteptat 6-7 min. pana cand s-au eliberat doua locuri. Spre surprinderea mea, cei care s-au ridicat, au lasat tavile pe masa. Cand le-am atras atentia, mi-au spus ca nu tine de ei sa faca asta, ci e treaba angajatilor. Le-am raspuns ca situatia sta exact invers. „Mai, tu ai chef de scandal?!”- replica lor. Acestea fiind spuse, m-am oprit! Nu poti schimba un om in cateva secunde. Iar o cearta in public era de prisos. Revenind, IKEA a realizat ca in Romania este nevoie de chelneri. Altfel, s-ar crea un haos in restaurant. Credeti ca a fost singurul cuplu care a lasat mancarea pe masa? In niciun caz. Dar, nimeni nu a mai comentat. Ma asteptam sa explodeze mamaliga. Smecherii au iesit in oras sa fie cool, nu sa-si duca tava ca niste cavaleri. Pana la urma totul tine de respect. Pentru toate lucrurile frumoase si mancarurile gustoase, IKEA reprezinta un spatiu minunat. Haideti sa nu-l manjim cu scuipatul arogant al oamenilor ce vor sa para ca au lovele. Nu au nimic, daca nu au bun-simt.

#buledesapun

Etichete

,

Cine nu stie sa iubeasca – va sfarsi in bratele primei tentatii.
Cine n-a iubit – va sfarsi in bratele primei curve.
Cine iubeste – asteapta cu suspans sa-i zambeasca o singura fiinta.
– roman – Unsprezece pasi

Ce frumos sentiment este dragostea. Nu vroiam sa scriu un articol lacrimogen la adresa iubirii, dar o colega m-a intrebat ce cauta fraza de mai sus in cartea mea. Nu este poezie, nu este basm si nici macar nu este un gand pierdut. Am simtit iubirea in diferite moduri. Iubirea poate reprezenta o tentatie, o placere si/ sau o realitate. Cand sentimentul este real si impartasit, atunci sufletul isi gaseste linistea. Si totusi, iubirea? Cat de intelectual suna „eu stiu sa iubesc!” Dar, stim cu adevarat? Mai putem face diferenta intre un „te iubesc si te vreau langa mine” si un „te iubesc si mai-cumpara-ceva-pentru-mine”? Cand totul este superficial, tentatia sustrage insasi seva iubirii: simplitatea. In cazul unei profunzimi sentimentale nu mai este nevoie de explicatii. Totul vine de la sine. In acest roman, am incercat sa dau sens cautarii unei iubiri reale. Mi-am imaginat un complot al ratiunii impotriva emotiilor perfide. Era de asteptat o lupta sfasietoare, pentru ca nimic nu este determinat de la inceput. Iar iubirea este un lucru atat de fragil.

Departe de lumea dezlantuita

Etichete

, , , , , ,

Iulia Ionescu a fost gasita dupa trei zile! (stirea aici) Eleva disparuta din Bucuresti a fost recunoscuta de angajatii CFR intr-un tren care venea de la Suceava. Acestia au anuntat politia si de aici se stie povestea. Iulia este o eleva eminenta la Colegiul „Sfantul Sava” din sectorul 1. Fata de 15 ani ar fi stat la schitul Acoperamantul Maicii Domnului din localitatea Dorna Arini, la 5 km de Vatra Dornei, judetul Suceava. Nu am sa fac greseala de a scrie despre motivele ei. Vreau sa stabilesc o legatura intre Iulia si Christopher McCandless (link wikipedia). De curand, am vazut filmul „Into the Wild„, regizat de Sean Penn, nota 8.2 IMDB. Imi imaginam o capodopera si speram sa vad un film magnific. M-am inselat. Am asteptat sa se faca intuneric si am pornit filmul. Runtime: 148 min. Nu m-am panicat, doar am avut rabdare cu The Hobbit. Filmul de fata, insa, era diferit. „Into the Wild” este o drama bazata pe fapte reale. Christopher McCandless (aka Alexander Supertramp) a decis sa traiasca in salbaticie. Apoi, a murit! Crescut intr-o suburbie bogata din Washington DC, Christopher decide la 24 de ani sa intrerupa legaturile cu familia, sa renunte la conturile bancare si sa plece in Alaska. Va ganditi, probabil, ca filmul este o epopee filosofica. Daca nu s-ar fi sfarsit tragic, asa ar fi fost. Pana si Scoala cinica din Grecia antica l-ar fi considerat pe Christopher un nebun. In acele vremuri trecute, Diogene, principalul reprezentant al cinismului, se plimba cu un felinar pe strazile Atenei, strigand „Caut un Om!”. Cinismul s-a caracterizat printr-o sfidare a oricarei conventii sau norme sociale. Revenind la o data mai actuala, Christopher se plimba prin imprejurimile lacului Wentitika strigand „Caut mancare!”. Complet nepregatit pentru o viata asceta, tanarul de 24 de ani pare ca fuge de ceva. Filmul mi-a dat aceasta senzatie. El fuge de o familie dezbinata, de rigorile vietii si cerintele societatii. Totusi, aceasta fuga putea avea o urma de noblete. Nu poti arde astazi banii, iar maine sa cersesti mancare. Inconstienta asta poate parea cool! La 20 de ani am plecat de la parinti, de aceea imi permit sa-l critic pe acest „nebun”. Fac toate acestea intr-un mod melancolic. Nu arunc cu pietre, dar nici nu-l consider un erou. Exista un moment in care nimic nu mai conteaza. Acel moment in care spui „imi vine sa-mi iau campii!”. Tipul acesta a trecut la actiune. Exista sanse ca si Iulia Ionescu sa fi simtit acesta dorinta. Si-a dorit sa fuga departe de lumea dezlantuita. Bombardata de informatie, sentimente, minciuna, zgomot, ea si-a dorit sa fuga. Destinatia ei nu era Alaska, ci o manastire din Moldova. Peste tot si in toate exista o cale de mijloc. Daca descoperi aceasta cale esti fericit. Iulia, mult succes!

Simona Halep este model

Etichete

, , ,

Duminica, ora 18.30. Liniste! Serveste Angelique Kerber. Dubla greseala. Halep castiga turneul WTA de la Doha. Bucurie moderata din partea ei si o multumire pentru divinitate. Simona Halep a castigat cel de-al VII-lea turneu din cariera ei. Vor urma si altele si imi doresc o clasare in top 5, la final de an. Micuta firava din orasul Constanta demonstreaza ca nu statura conteaza, ci puterea bratelor. Vor urma sute de articole favorabile si ridicarea ei pe un piedestal. Romania este intr-o criza de valori si modele de urmat, de aceea Simona Halep va fi sufocata de iubirea noastra. Nu-mi doresc acest lucru. Am vazut in cazul lui Bute cum au decurs lucrurile. Preziunea imensa asupra lui si lipsa unui gand obiectiv l-au adus intr-o situatie dezastroasa. Dupa ultimul sau meci de box l-am privit cu alti ochi. L-am injurat, l-am desconsiderat, am ras de garda lui, chiar daca in trecut il vedeam ca pe un idol. M-am simtit rusinat pentru comportamentul nostru. Un sportiv nu este un robot. Romania a uitat sa faca sport. De aceea ne permitem sa criticam si sa rupem posterele sportivilor. Nu mai vreau un idol, vreau un sportiv care sa reprezinte un exemplu pentru tineri. Simona este un model atipic. Tenisul, in sine, este un sport atipic. Pentru a ajunge la un nivel de performanta ridicat nu trebuie sa faci compromisuri. Succesul lor tine cont de ambitie, determinare si noroc. Simona Halep s-a ridicat deasupra mediocritatii, iar stapanirea ei de sine, de la finalul meciului de duminica, ma duce cu gandul la un singur lucru. Fata asta nu se va opri aici! Pentru asta trebuie aplaudata. In plus, am incredere in judecata ei. Nu se va lasa cucerita de complimentele si laudele fanilor, ci va continua sa joace tenis. Mult tenis de calitate. Sa o privim, bucurandu-ne de ea.

Nea Stefan

Etichete

, ,

Nea Stefan are 45 de ani. Este insurat si are o fata de 18 ani. La inceputul anilor 2000 si-a facut la parterul casei in care locuieste un magazin (gen butic). Aproape de el se afla sediul unei importante televiziuni din Romania. Spre bucuria lui, cumparatorii nu au ezitat sa apara. In timp, si-a castigat clienti fideli. Cand preturile au crescut, acestia au continuat sa cumpere de la el. Concurenta, care se afla la vreo 300 m, avea preturi mai mici. Intr-un fel, Nea Stefan a profitat de indolenta oamenilor sau poate de statornicia lor. In aceasta ultima categorie ma incadrez eu. Imi place sa fiu loial persoanelor care merita. Si am avut motive care sustin aceasta cauza oarba. Cumparam trei mere, nea Stefan imi mai punea un mar in punga. Pe scurt, nea Stefan devenise constient de importanta noastra si incerca sa nu ne piarda. Totul parea sublim. Apoi, peste drum a aparut Mega Image. As putea termina articolul aici, nu? E de la sine inteles ce a urmat! In prima luna, o scadere cu 50 % a profitului. Orbiti de puterea brandului, am uitat de nea Stefan. Recunosc, am fost atras de rafturile bine proportionate, de produsele mult mai diversificate, de spatiu, de culoare. Numai ca aceste lucruri pot fi importante pana la un punct. Saptamana trecuta am dat peste nea Stefan in Mega Image. Isi cumpara lapte. M-a zarit si m-a salutat expeditiv. Ciudat, dar i-am raspuns jenat. Raceala lui a reprezentat o indrumare pentru acest articol. Marile supermaketuri vin cu o gramada de produse. Micile buticuri pot sa creeze o minima interactiune umana. In graba asta nebuna, nu mai conteaza calitatea omului, ci calitatea produsului. Peste ani vom comanda produsele pe internet. Nu o sa mai pierdem timpul prin magazine. Nu o sa mai irosim minute importante pe drum. Ce vom face cu tot acest timp castigat? Ironic, il vom irosi pe consolidarea unor relatii virtuale.

Orice preludiu are un punct sensibil

Etichete

, ,

Pe Elena am cunoscut-o la serviciu. Era o tipa placuta, cu initiativa si o dorinta puternica de afirmare. Zambea sarmant doar cand se afla in compania lui Cezar (seful nostru). Nutrisem o fascinatie pentru colega, dar niciodata nu am intrat in vorba. Vraja a fost spulberata intr-o zi oarecare. Dupa ce mi-am terminat munca, am coborat la masina. Visam la un dus cald si apoi imi doream sa revad „Pulp Fiction”, de Tarantino. Pierdut in ganduri, nu am observat-o pe Elena langa mine. Avea mainile ocupate si vroia sa-i deschid portiera. Inainte sa se urce in masina, m-a invitat la o petrecere privata. Am acceptat mult prea repede, dar nu mai conteaza asta acum. Tot ce-mi amintesc a fost ca acolo m-am imbatat si iarasi nu am putut vorbi cu ea. Probabil, din prea multa emotie am baut prea mult. Surpriza a venit a doua zi. M-a sunat sa ma invite la ea. Imi amintesc si acum cat de penibil a fost raspunsul meu. Trada o motivatie sexuala. Pe drum, i-am cumparat sapte lalele de culori diferite. Speram la o seara excentrica. Am intrat hotarat in locuinta ei privindu-i fugitiv hainele. Avea un decolteu primitor. In living ne-am asezat la o distanta de un metru. In acel moment credeam ca urmeaza o discutie fara rost. M-am inselat. Elena tanjea dupa o dragoste deplina. Mi-a povestit cum ma dorea de ceva timp. Incercase sa ma faca gelos cu acele gesturi tandre fata de Cezar. Mi-a destainuit si faptul ca-i placeau mult camasile mele. Inevitabil, ne-am sarutat. Am inceput sa ne dezbracam in drum spre dormitor. Nu mai conta numarul nasturilor sau sutienul, care nu se lasa deschis. In pat ne regaseam goi si cu buzele iritate de la atingerea brutala de la inceput. „Ai adus prezervativ?” Intrebarea a cazut ca un dus rece. – continuarea intr-un mod aproape identic este aici.